Schimbarea de atitudine este posibila intr-un timp scurt?

Zilele trecute discutam la cursul de formatori dacă o persoană îşi poate modifica atitudinea într-un timp scurt (schimbare definitivă nu temporară). Timp scurt în cazul discuţiei în cauză a însemnat 3 săptămâni.

Eu eram de părere că atitudinea, fiind legată atât de subconştient cât şi de conştient, nu este atât de uşor de schimbat într-un mod definitiv iar dacă subiectul nu mai este supus aceloraşi mesaje pe o perioadă îndelungată (minim 3 – 6 luni) el va reveni la atitudinea iniţială. Doi colegi erau de părere că atitudinea poate fi schimbată şi de la o zi la alta, iar schimbarea aceea rămâne definitivă.

Problema era că ai mei colegi nu făceau diferenţierea între atitudine şi comportament şi erau de acord asupra faptului că pentru ei comportamentul era cauza atitudinii (îmi plac prunele pentru că am consimţit să le mănânc). Eu sunt de părere că întreg comportamentul nostru este rezultatul unor atitudini (am consimţit mănânc prune pentru că îmi plac).

Exact pe dos. A ieşit o discuţie extrem de interesantă dar fără finalitate. Fiecare a rămas cu părerea lui.

Lămuriri

Teoria de la care pleacă ei, teoria autopercepţiei (a lui J.D. Bem) este bună până la un punct. Subiectul îşi deduce atitudinile din propriile sale comportamente de care îşi dă seama (constat că mănânc aceste prune nesilit, deci îmi plac). Teoria explică pe deplin formarea unor noi atitudini dar nu reuşeşte să explice schimbarea de atitudine care are loc atunci când un subiect este determinat de unele circumstanţe nu foarte clare, să comită un act care vine în contradicţie cu atitudinea sa. În acest caz, atitudinea şi actul incompatibil constituie cogniţii disonante (teorie destul de interesantă, dar care mi se pare şi ea destul de limitativă).

Subiectul mai poate să recurgă la nişte cogniţii consonante care să îi justifice actul: mănânc aceste prune ca să nu o supăr pe mama, sparg acest geam ca să nu mă lovească „amicii”, caz în care schimbarea nu are loc decât de faţadă.

Încă din copilărie, individul îşi însuşeşte obiceiurile, cunoştinţele, normele, valorile şi atitudinile grupului din care face parte. Astfel, atitudinile devin parte din personalitatea lui. Identitatea fiind sprijinită de apartenenţa la grupuri sau categorii sociale, individul adoptă atitudinile acesteia, fără să mai fie dispus să-şi însuşească atitudinile revendicate de reprezentanţi ai unor grupuri sau categorii sociale cu care nu se identifică.

Voi ce părere aveţi?